La aproape 14 ani, Adelina Cernat își împarte timpul între școală, teme, antrenamente și competițiile de motociclism. A descoperit circuitul de la Adâncata în urmă cu un an, iar prima căzătură, în loc să o descurajeze, i-a convins părinții că pasiunea ei nu este un simplu capriciu. Astăzi vorbește despre frânări, trase, încredere, sacrificiile familiei și momentele în care curajul înseamnă să știi când să te oprești. Într-un interviu despre adolescența trăită și dincolo de sala de clasă, Adelina povestește ce a învățat pe motocicletă, cum privește prejudecățile dintr-un sport dominat de băieți și de ce cel mai important rezultat la care visează nu este neapărat un loc pe podium.

- Adelina, ai 13 ani și în curând împlinești 14. Există un moment precis în care ai văzut o motocicletă și ai știut că nu vrei doar să te uiți la ea, ci să fii tu cea care o conduce? Povestește-mi cum a început totul.
Totul a început încă de când eram micuță. Îmi plăcea să mă uit la ele, să le ascult, fugeam mereu la geam când auzeam un motor. Anul trecut, eu și părinții mei am fost invitați la Motorpark Adâncata, pentru a susține un pilot. Când am ajuns acolo, energia din padoc și sunetele motoarelor m-au captat cu totul. Atunci a fost momentul în care le-am spus părinților mei „vreau și eu”. Într-un final au acceptat să mă lase la un antrenament, ei crezând că o să îmi treacă această dorință la prima căzătură, deoarece eu am făcut mai multe sporturi, dar când dădeam de greu - renunțam, plecam acasă. Însă la primul antrenament, surpriza lor a fost că într-adevăr am căzut, dar în loc să mă sperii, m-am urcat la loc pe pibike. De acolo au înțeles ca motociclismul este într-adevăr o dorință pentru mine, nu un simplu „moft“.
- La școală, colegii tăi vorbesc probabil despre teste, vacanțe, muzică și lucrurile obișnuite ale vârstei. Tu ai și o lume în care se vorbește despre frânare, trase, timpi pe tur și curse. Simți vreodată că trăiești două vieți foarte diferite? Ce înțeleg colegii tăi despre ceea ce faci?
De cele mai multe ori, simt că sunt două vieți care nu au treabă deloc una cu cealaltă. Colegii mei nu prea înțeleg ceea ce fac, din cauza pasiunilor diferite. Fetele au planuri de ieșiri, subiecte de vorbă. Eu am planuri despre trase, frânări, iar uneori simt că planurile și subiectele noastre nu prea coincid.
- La etapa finală MotoRC din 9–11 octombrie, programul a inclus antrenamente vineri, calificări și sprinturi sâmbătă, iar duminică, cursele. Etapa s-a desfășurat în sens invers acelor de ceasornic. Te-am văzut la Adâncata și m-am întrebat ce se întâmplă în mintea ta în ultimele secunde înainte să intri pe circuit. Te gândești la traseu, la adversari, la ce ți-a spus antrenorul sau există un moment în care tot zgomotul din jur dispare?
În ultimele secunde înainte să intru pe circuit, în mintea mea sunt mii de gânduri; de la trase și poziția pe motor, până la trecerea liniei de finish. Dar în momentul în care îmi pun casca, mă urc pe motocicletă și mă închin, gândurile mele se pun pe mute, și mă concentrez asupra a ceea ce văd în fața mea.
- MotorPark are peste patru kilometri, iar linia dreaptă măsoară 950 de metri. Care este porțiunea ta preferată de circuit și care este virajul care îți cere cel mai mult? Aș vrea să-mi explici ce vede un pilot acolo, nu doar ce vede un spectator din tribună.
Porțiunea mea preferată de circuit este linia dreaptă, pentru că atunci îmi aud motorul cel mai tare turat, îl simt, și în gândurile mele devine o liniște pe care nu o găsesc nicăieri în afară de motocicletă. Virajele care îmi cer cel mai mult sunt cele două ace de păr, deoarece sunt viraje de tehnică, frânare corectă, poziție pe motor corectă. O singură greșeală, chiar și cea mai mică se simte în cele două viraje. Un pilot vede mult mai multe decât un spectator din tribune; vedem intrarea în viraje, ieșirea, sutele de ori în care am parcurs același viraj încercând să îl perfecționăm, de fiecare dată.
- Un spectator vede o motocicletă care merge foarte repede. Un pilot știe că performanța ține și de momentul frânării, poziția corpului, alegerea trasei și ieșirea din viraj. Care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l înveți și ce greșeală nu mai faci astăzi, deși la început o repetai?
Cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl învăț, chiar dacă poate suna banal a fost să învăț să am încredere atât în mine cat și în motocicletă, să accelerez și să nu mai frânez de fiecare dată când îmi vine instinctiv, ci să mă concentrez să îmi aduc aminte că se poate intra în viraj și cu viteza respectivă, fără să se întâmple ceva rău. Iar greșeala pe care astăzi nu o mai fac este să nu mai gândesc atât de mult ce să fac, ci pur și simplu să mă las condusă de motocicletă.
- La Adâncata, ce ți-a ieșit exact așa cum îți doreai și ce ai schimba dacă ai putea relua cursa? Există un tur, un viraj sau o depășire despre care încă te gândești?
La Adâncata mi-a ieșit ce îmi doream: viteza pe viraje, chiar dacă și acum mai am de lucrat la aceasta, dar este mult mai bine față de ce a fost prima dată. Am un viraj pe care l-aș schimba, dacă aș putea relua cursele: acul de păr de stânga. Intram în el cu târșă, teamă și ezitare.
- Care este diferența dintre un pilot curajos și unul care își asumă riscuri inutile? Ai învățat vreodată că decizia cea mai bună într-o cursă este să nu forțezi, chiar dacă instinctul îți spune să mergi mai tare?
Diferența dintre un pilot curajos și unul care își asumă riscuri inutile este una destul de mare. Un pilot curajos nu este acela care forțează cu orice preț, este acela care are curaj să se ridice din momentele grele, care știe să accepte anumite situații, în timp ce un pilot care își asumă riscuri inutile, riscă să își facă rău lui, poate și altora, ceea ce nu cred ca merită neapărat, mai ales pentru ca nu ne dăm pentru o miză anume, ci pentru noi înșine și posibil și o medalie sau o cupă.
Și da, am învățat și eu ca uneori decizia corectă, chiar dacă nu e cea pe care o prefer eu, este să nu mai forțez. Cel mai bun exemplu este ultima etapă MotoRC, în care da, după căzătura de vineri, am tras de mine să mă dau și sâmbătă în cursă, ceea ce am și făcut. Am terminat cursa printr-o minune, deoarece nu îmi mai simțeam mâna dreaptă, ceea care este folosită pentru frânare și accelerare - deci, practic, cea mai importantă parte. Inițial eu am vrut să particip și la cursa de duminică, fiind ultima cursă din an, și atunci am ales să nu mai forțez, am acceptat să merg la spital pentru a mă verifica, unde am aflat că am degetul fracturat. Mi-a venit foarte greu să accept ca nu o să mă dau în cursă, dar a fost decizia corectă.
- Ai avut până acum un moment dificil pe circuit, o greșeală sau o situație care te-a făcut să-ți pierzi încrederea pentru câteva clipe? Cum ai revenit la antrenament după aceea și cine te-a ajutat cel mai mult?
Pe la începutul anului competițional, am avut niște momente mai dificile, în care nu progresam nu aveam curajul, încrederea în mine, aveam impresia că bat pasul pe loc, iar în acea perioadă cel mai mult m-a ajutat prietena mea, care cu toate că nu înțelegea mare lucru, a fost lângă mine și m-a încurajat să intru pe pistă în momentele în care eu credeam ca nu mai pot, și care a avut încredere în mine înainte să am eu încredere în mine.

- Ce îți spune antrenorul cel mai des? Există o observație pe care ai auzit-o de o sută de ori și care, într-o zi, a început brusc să aibă sens?
Observația pe care am auzit-o sute de ori si care incepe sa aibă din ce in ce mai mult sens este „bagă mai devreme mâna în gaz”. Chiar dacă pare ceva absurd, contează cel mai mult. Și începe să aibă sens, atunci cand vezi cum scazi câte o secundă câte o secundă. Sunt importante și multe alte chestii, dar aceasta este printre cele mai importante.
- Motociclismul pare un sport individual, dar în spatele unui pilot sunt oameni care pregătesc motocicleta, verifică echipamentul și urmăresc fiecare detaliu. Ce ai învățat despre responsabilitate din faptul că siguranța și performanța ta depind și de munca altora?
Este ciudat să știu ca nu depinde totul doar de mine, ci și de oamenii din jur, dar am învățat că, deși eu sunt cea care se urcă pe motocicletă, nu aș putea ajunge aici fără oamenii care mă ajută. Trebuie să am încredere în ei, să le respect munca și să înțeleg că siguranța e la fel de importantă ca performanța.
- Ce îți place să faci atunci când nu ești Adelina de pe circuit? Ai vreo pasiune care i-ar surprinde pe cei care te văd în combinezon și cu casca pe cap?
O pasiune pe care o am și care poate părea ciudată pentru oamenii care mă văd în combinezon, este desenul. Nu prea mai fac asta, pentru ca nu mai am răbdarea și timpul liber necesare, dar când mă apuc pot sta și două ore pe o pictură, fără să îmi dau seama când trece timpul.
- Cum arată o zi obișnuită pentru tine, când trebuie să împaci școala, temele, antrenamentele, pregătirea fizică și weekendurile de competiție? La ce ai fost nevoită să renunți și ce nu ai accepta să sacrifici niciodată pentru motociclism?
Nu îmi este foarte greu să împac școala, temele, antrenamentele, pregătirea fizică și weekendurile de competiții, pentru ca în mare parte etapele de curse sunt în timpul vacanței și atunci când sunt în timpul școlii, etapele sunt în weekenduri, iar temele le fac seara când ajung acasă de la circuit. Au fost și dăți în care pur și simplu nu mai reușeam să le fac când ajungeam acasă, dar stăteam în pauze și reușeam să îmi pun totul la punct. Am renunțat la cheltuielile pe lucruri de care nu aveam neapărat nevoie, dar nu pentru ca mi s-a cerut, ci pentru că știu cât investesc părinții mei în mine și în acest sport, știu cheltuielile și încerc să îi ajut pe ai mei cum pot. De asemenea, cu câteva zile înainte de curse, prefer să stau în casă și să mă odihnesc, decât o ieșire afară în care doar stau. Prefer să mă odihnesc fizic și psihic, ca să pot fi concentrată la circuit. Și nu cred ca există ceva ce nu aș sacrifica pentru motociclism, pentru că acesta, cât și circuitul, pentru mine nu înseamnă doar un loc în care pierd timp și bani; este locul unde am învățat să mă ridic atunci când cad, să nu renunț atunci când există un obstacol și locul unde mă identific.
- Ce este mai greu pentru tine: să primești o notă mică la școală sau să termini o cursă sub nivelul la care știi că puteai concura? Și cum reacționezi când ești nemulțumită de tine?
Cel mai greu este să termin o cursă sub nivelul la care știu că pot concura și mă închid puțin în mine pentru că știu cât am muncit, știu cât pot și totusi am momente în care nu îmi iese.
- Într-un sport în care fetele sunt încă mai puțin numeroase decât băieții, ai simțit vreodată că trebuie să demonstrezi ceva în plus doar pentru că ești fată? Sau, odată ce intră toată lumea pe circuit, singurele lucruri care mai contează sunt pregătirea și timpii?
Eu nu consider că ar trebui să existe „fată” sau „băiat”. Odată ce suntem pe circuit, toți suntem piloți. Am avut momente în care am vrut să demonstrez ceva în plus pentru că în padoc există tot felul de priviri, prejudecăți cum ca sunt fată, dar pe circuit nu contează asta. Contează munca, ambiția și determinarea pe care le ai atunci când îți pui casca pe cap.
- Cine este pilotul sau sportiva pe care o admiri cel mai mult? Nu mă interesează doar numele, ci ce ai vrea să înveți de la acea persoană: felul în care concurează, disciplina, caracterul sau modul în care gestionează înfrângerile?
Pilotul pe care îl admir cel mai mult este Marc Marquez. Aș vrea să învăț mentalitatea lui de pilot, cum revine după momentele grele și să nu renunț niciodată la obiectivele mele, indiferent de cât de departe ar fi.
- Motociclismul de performanță presupune cheltuieli pentru motocicletă, echipament, anvelope, deplasări, antrenamente și participarea la competiții. Ce ar trebui să știe cineva care vede o cursă la televizor și crede că este suficient să ai talent? Cât de important este sprijinul financiar pentru următorul tău pas?
Sprijinul financiar este baza a aproape tot, și aici le mulțumesc încă o dată părinților mei pentru că știu cat de mari sunt costurile și cat de multe sacrificii fac ca să mă pot susține în acest sport.

- Dacă ai putea să-ți construiești singură următorii cinci ani, cum ar arăta? În ce campionat ai vrea să concurezi, ce ai vrea să îmbunătățești la tine și care ar fi acel rezultat pentru care ai spune: „Da, tot ce am muncit a meritat”?
Aș vrea să ajung să mă dau în campionate cât mai mari, nu contează pe ce loc ies, cât contează să ajung acolo. Am multe de îmbunătățit la mine: tehnica, încrederea în mine, mai am de lucrat și la ambiție. Şi rezultatul de care aș fi cel mai mândră nu ar fi un loc pe podium, cât ar fi să vină piloți care sunt așa cum am fost și eu... să vină și să îmi ceară sfaturi, și eu să știu ce să le răspund încât să îi ajut.
- Imaginează-ți că ai împlinit 20 de ani și te întâlnești cu Adelina de astăzi, cea de 13 ani, care se pregătește să împlinească 14. Ce ai vrea să-i spună acea Adelina mai mare? Și ce ți-ar plăcea să nu se schimbe niciodată la fata care ești acum?
Aș vrea ca acea Adelina mai mare să îi spună ca nu a renunțat niciodată, ca a ajuns unde își dorea și ca deja privește spre următorul pas. Și mi ar plăcea să nu se schimbe niciodată la fata care sunt acum energia, ambiția și dorința de a deveni din ce în ce mai bună, indiferent de obstacolele pe care le voi întâlni.