Pe o piață concurențială, companiile se întrec pentru a atrage și păstra angajații, iar această competiție poate duce la salarii mai mari și condiții de muncă mai bune. Există însă și situații în care raportul de forțe este diferit: într-o anumită localitate sau într-un sector economic, unul sau câțiva angajatori concentrează o mare parte din locurile de muncă. Angajații au puține alternative, iar companiile câștigă putere de negociere. Fenomenul poartă numele de monopson și poate contribui la menținerea salariilor sub nivelul care s-ar forma într-o piață cu o concurență mai puternică.
Ce este monopsonul și cum funcționează?
În economie, monopsonul desemnează o structură de piață în care există un singur cumpărător pentru un anumit bun, serviciu sau factor de producție, în timp ce oferta provine de la numeroși vânzători.
Dacă monopolul este asociat cu puterea unui singur vânzător de a influența prețurile, monopsonul descrie puterea unui cumpărător dominant de a influența prețul pe care îl plătește.
Conceptul se aplică și pieței muncii. În acest caz, angajatorul este cumpărătorul forței de muncă, iar angajații sunt cei care o oferă. Atunci când o companie este singurul angajator important pentru o anumită ocupație sau într-o anumită zonă, poate ajunge să aibă o influență semnificativă asupra salariilor și condițiilor de angajare.
Într-o piață concurențială, un salariat nemulțumit de salariu poate căuta o ofertă mai bună la o altă companie. Dacă alternativele sunt puține sau inexistente, posibilitatea de a pleca devine mult mai dificilă. Angajatorul nu mai trebuie să concureze la fel de intens pentru atragerea personalului, iar puterea de negociere se mută în favoarea sa.
Prin urmare, monopsonul nu este doar o problemă legată de numărul companiilor dintr-o economie, ci și de opțiunile reale pe care le au angajații.
Cum poate un angajator să influențeze salariile?
Pentru a înțelege mecanismul, să presupunem că într-un oraș de dimensiuni mici funcționează o singură fabrică importantă. Aceasta oferă cele mai multe locuri de muncă pentru persoanele cu o anumită calificare.
Un angajat care dorește un salariu mai mare are două variante: să negocieze cu fabrica sau să caute un loc de muncă în altă localitate. A doua opțiune presupune însă costuri suplimentare, navetă, mutarea familiei sau chiar schimbarea domeniului de activitate.
În aceste condiții, fabrica poate avea posibilitatea să ofere salarii mai mici decât ar fi nevoită să plătească dacă ar concura cu mai mulți angajatori pentru aceeași categorie de personal.
Acest lucru nu înseamnă că firma stabilește arbitrar orice salariu dorește. Există limite impuse de legislația muncii, salariul minim, contractele colective, disponibilitatea angajaților și costurile recrutării. Totuși, puterea de negociere a companiei poate fi mai mare decât într-o piață în care salariații au numeroase alternative.
Efectul poate fi resimțit și în alte privințe: beneficii mai puține, program de lucru mai puțin flexibil, oportunități limitate de promovare sau condiții de muncă mai puțin atractive.
Monopsonul nu înseamnă întotdeauna un singur angajator
În practică, situațiile în care o singură companie controlează aproape întreaga cerere de forță de muncă sunt relativ rare. De aceea, economiștii analizează și forme mai puțin stricte de concentrare a puterii de cumpărare.
Un concept important este oligopsonul. Acesta apare atunci când există câțiva cumpărători dominanți, care concentrează o parte importantă a cererii. Pe piața muncii, înseamnă că un număr redus de companii oferă cele mai multe locuri de muncă pentru o anumită categorie profesională.
Spre exemplu, într-un oraș industrial pot exista trei sau patru mari fabrici care angajează personal cu pregătire similară. Angajații au mai multe alternative decât în cazul monopsonului propriu-zis, dar concurența dintre companii poate fi insuficientă pentru a genera o presiune puternică asupra salariilor.
Există și situații în care numărul angajatorilor pare suficient de mare, dar mobilitatea salariaților este redusă. Distanța față de alte centre economice, lipsa transportului, responsabilitățile familiale sau calificările foarte specializate pot limita posibilitatea schimbării locului de muncă.
Din acest motiv, puterea de monopson nu depinde exclusiv de numărul companiilor, ci și de cât de ușor pot angajații să treacă de la un angajator la altul.
Unde poate apărea monopsonul?
Fenomenul poate fi întâlnit în mai multe tipuri de piețe, nu doar în industrie.
Localități dependente de o companie importantă. În orașele în care o fabrică, o exploatare minieră sau o unitate industrială reprezintă principalul angajator, alternativele profesionale pot fi limitate. Dacă firma își reduce activitatea sau își schimbă politica salarială, efectele se pot transmite asupra unei părți importante a comunității.
Zone rurale și regiuni cu puțini angajatori. În localitățile în care există puține companii, angajații pot avea dificultăți în a găsi un alt loc de muncă fără să se deplaseze pe distanțe mari. Situația poate fi mai dificilă pentru persoanele cu pregătire profesională specializată.
Domenii cu calificări foarte specifice. Un specialist poate avea competențe căutate, dar dacă în regiunea respectivă există doar una sau două companii care utilizează acele competențe, posibilitățile de negociere pot fi limitate.
Sectoare dominate de câțiva angajatori. În anumite ramuri economice, câteva companii pot concentra o parte importantă a locurilor de muncă. Chiar dacă nu există un monopol propriu-zis, concentrarea poate reduce presiunea concurențială asupra salariilor.
Monopsonul în România. Cât de relevant este fenomenul?
Piața muncii din România oferă condiții în care pot apărea forme de putere de monopson, în special la nivel local sau în anumite sectoare economice. Diferențele de dezvoltare dintre regiuni, concentrarea activităților industriale în anumite centre și mobilitatea inegală a angajaților pot influența puterea de negociere dintre companii și salariați.
Un oraș în care există numeroși angajatori din domenii diferite oferă, în general, mai multe alternative decât o localitate dependentă de o singură platformă industrială. Un salariat care își poate schimba ușor locul de muncă are o poziție mai bună în negocierea salariului decât unul care nu are alternative în apropiere.
Aceste diferențe sunt relevante într-o țară în care disparitățile regionale rămân importante. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) arată, în analiza economiei României din 2026, că rata ocupării diferă semnificativ între regiuni și că anumite categorii de populație au dificultăți mai mari de integrare pe piața muncii. Aceste constatări nu demonstrează, în sine, existența monopsonului, dar descriu o parte dintre condițiile care pot limita opțiunile angajaților.
Un studiu dedicat concurenței pe piața muncii din România, semnat de Cristina Dima și Elena-Mădălina Gherghina și publicat în 2026 în Revista Română de Concurență, analizează piața din perspectiva concentrării angajatorilor și a implicațiilor pentru politicile publice. Utilizarea unor indicatori precum indicele Herfindahl-Hirschman (HHI) permite evaluarea gradului în care locurile de muncă sunt concentrate în mâinile unui număr redus de companii.
Este importantă însă o distincție: concentrarea angajatorilor nu înseamnă automat că există un monopson sau că toate companiile respective plătesc salarii sub nivelul concurențial. Pentru a demonstra efectele asupra salariilor trebuie analizate și mobilitatea angajaților, diferențele de productivitate, structura ocupațiilor și evoluția remunerațiilor.
Ce legătură există între monopson și salariile mici?
Într-o piață concurențială, companiile trebuie să ofere remunerații suficient de atractive pentru a recruta personal și pentru a evita plecarea angajaților către concurență.
Într-o piață cu putere de monopson, această presiune este mai slabă. Angajatorul poate avea posibilitatea să plătească mai puțin fără să piardă imediat o parte importantă din personal.
În teoria economică, fenomenul este explicat prin diferența dintre salariul plătit și productivitatea marginală a muncii. Într-un model concurențial simplificat, salariul tinde să reflecte valoarea economică a contribuției suplimentare a unui angajat. Într-un model de monopson, angajatorul poate plăti un salariu mai mic și poate angaja mai puțini oameni decât ar face-o pe o piață perfect concurențială.
Efectele nu se limitează la veniturile angajaților. Dacă firmele recrutează mai puțin decât ar face-o într-o piață concurențială, numărul locurilor de muncă poate fi, de asemenea, afectat.
Cercetările internaționale confirmă că puterea angajatorilor poate avea efecte asupra remunerațiilor. OCDE a analizat concentrarea piețelor muncii în mai multe economii și a constatat că piețele mai concentrate tind să fie asociate cu salarii mai mici. În analiza sa comparativă pentru patru țări europene – Danemarca, Franța, Germania și Portugalia – o creștere cu 10% a concentrării față de nivelul mediu a fost asociată cu o reducere de aproximativ 0,2-0,3% a salariilor zilnice ale angajaților cu normă întreagă. Aceste rezultate nu reprezintă o estimare pentru România, ci ilustrează mecanismul observat în economiile analizate.
Ce rol au sindicatele și salariul minim?
Puterea de negociere a angajaților poate fi consolidată prin mai multe mecanisme.
Sindicatele și negocierea colectivă pot reduce dezechilibrul dintre angajator și salariați. În loc să negocieze individual, angajații pot negocia împreună salariile, programul și condițiile de muncă.
Salariul minim reprezintă un alt instrument de protecție. El stabilește o limită legală sub care angajatorii nu pot coborî remunerația pentru munca prestată în condițiile prevăzute de lege. În anumite piețe cu putere de monopson, un salariu minim stabilit la un nivel adecvat poate îmbunătăți veniturile fără să producă neapărat reducerea numărului de angajați. Efectul depinde însă de nivelul salariului minim și de caracteristicile pieței respective.
La fel de importantă este mobilitatea profesională. Investițiile în educație și formare, transportul între localități, dezvoltarea infrastructurii și apariția unor noi angajatori pot oferi salariaților alternative reale.
Poate interveni Consiliul Concurenței?
Da. Concurența nu se referă doar la piața produselor și serviciilor, ci și la competiția dintre companii pentru atragerea forței de muncă.
Comisia Europeană a atras atenția asupra practicilor anticoncurențiale de pe piețele muncii, inclusiv încheierea unor înțelegeri prin care companiile stabilesc salarii sau convin să nu recruteze angajații concurenților. Astfel de acorduri pot limita concurența pentru personal și pot reduce posibilitățile salariaților de a obține remunerații mai bune.
Acordurile de tip „no-poach”, prin care companii concurente convin să nu își recruteze reciproc angajații, sunt deosebit de problematice. La fel, înțelegerile prin care mai mulți angajatori stabilesc împreună nivelul salariilor pot afecta direct concurența.
În România, analiza unor asemenea practici intră în sfera legislației concurenței și a atribuțiilor Consiliului Concurenței, în funcție de circumstanțele concrete ale cazului.
Cum poate fi recunoscută o piață cu putere de monopson?
Nu orice salariu mic și nici orice companie mare reprezintă o dovadă de monopson. Pentru a identifica fenomenul trebuie analizat contextul pieței muncii.
Câteva indicii pot fi relevante:
Un singur angajator sau un număr redus de companii concentrează majoritatea locurilor de muncă dintr-un domeniu sau dintr-o localitate.
Angajații au puține alternative profesionale în apropiere.
Schimbarea locului de muncă presupune costuri mari, navetă sau mutarea în altă regiune.
Salariile cresc mai lent decât productivitatea sau decât remunerațiile pentru ocupații comparabile în piețe mai competitive.
Angajații au o mobilitate redusă, chiar și atunci când sunt nemulțumiți de salariu sau de condițiile de muncă.
Niciunul dintre aceste elemente nu este suficient, luat separat, pentru a demonstra existența monopsonului. O analiză solidă trebuie să țină cont de structura pieței, de comportamentul companiilor și de opțiunile efective ale angajaților.
Monopsonul, o problemă mai puțin vizibilă a pieței muncii
Monopsonul este mai puțin cunoscut decât monopolul, dar poate avea consecințe importante asupra economiei și asupra veniturilor populației. Dacă monopolul oferă unei companii puterea de a influența prețul la care vinde, monopsonul îi poate oferi puterea de a influența prețul pe care îl plătește pentru resursele de care are nevoie, inclusiv pentru forța de muncă.
Pe piața muncii, problema nu este doar câți angajatori există, ci și câte alternative reale au oamenii atunci când vor să își schimbe locul de muncă. O economie în care salariații pot alege între mai multe companii, regiuni și domenii de activitate are șanse mai mari să asigure o concurență sănătoasă pentru personal.
În România, unde diferențele regionale și accesul inegal la oportunități profesionale continuă să fie provocări importante, analiza puterii angajatorilor merită să devină o componentă mai vizibilă a dezbaterii despre salarii, productivitate și concurență.
Surse documentare:
OCDE – OECD Employment Outlook 2022, analiza concentrării pieței muncii și a efectelor asupra salariilor.
OCDE – OECD Economic Surveys: Romania 2026, analiza disparităților regionale și a provocărilor pieței muncii.
Comisia Europeană – Antitrust in Labour Markets, Competition Policy Brief nr. 2/2024.
Cristina Dima și Elena-Mădălina Gherghina – Competition on the Romanian labor market and its implications for public policies, Revista Română de Concurență, 2026.
OECD+3