Astăzi am mâncat un jeleu dintr-o pungă de Haribo Mix și m-am gândit la democrație. Bine, de fapt am mâncat aproape toată punga, deci am avut timp să mă gândesc, pe îndelete. Nu știu dacă există o asociere mai puțin solemnă între un concept politic și un gest cotidian, dar gândul acesta mi s-a părut, pentru câteva clipe, cât se poate de firesc.
În pungă erau jeleuri de forme, culori și consistențe diferite, unele acoperite cu alte texturi, altele translucide, unele mai dulci, altele ușor acrișoare. Am ales unul fără să mă gândesc la faptul că aleg. Și tocmai această absență a gândului mi-a atras atenția. Libertatea, atunci când devine parte din viața noastră, are particularitatea de a se face aproape invizibilă. Nu ne mai gândim la ea în fiecare moment. O descoperim cu adevărat abia când lipsește, când este amenințată sau când întâlnim amintirea unei lumi în care lucrurile funcționau altfel.
Pentru generațiile care au cunoscut România comunistă, supermarketurile occidentale au reprezentat multă vreme un spectacol greu de descris celor care s-au născut în mijlocul abundenței. Rafturile magazinelor din Germania, Franța sau Italia păreau interminabile. Existau zeci de feluri de ciocolată, biscuiți în ambalaje sofisticate, bomboane colorate, fructe exotice și produse despre care românii aflaseră mai degrabă din povești decât din experiență. Ceea ce impresiona nu era neapărat luxul, ci normalitatea abundenței. Oamenii intrau, alegeau, plăteau și plecau. Nu priveau rafturile cu uimire, nu fotografiau ambalajele și nu se întrebau cum este posibil să existe atât de multe variante ale aceluiași lucru. Pentru ei, toate acestea constituiau decorul obișnuit al vieții. Pentru un român obișnuit cu lipsurile anilor ’80, același decor putea avea proporțiile unei revelații.
Privind retrospectiv, cred că uimirea aceea avea o dimensiune mai profundă decât fascinația pentru produsele occidentale. În fața unui raft plin, omul descoperea nu doar existența unor lucruri pe care nu le putea cumpăra acasă, ci și existența unei alte organizări a realității. O lume în care oferta nu era stabilită printr-o singură decizie, în care produsele concurau între ele, în care preferințele individuale contau și în care alegerea nu era tratată ca un privilegiu.
Supermarketul nu reprezenta, desigur, o demonstrație completă a democrației. Libertatea politică nu se confundă cu libertatea comercială, iar un magazin bine aprovizionat nu garantează respectarea drepturilor omului. Dar pentru cineva care trăise într-o societate a restricțiilor, varietatea putea deveni expresia vizibilă a unei idei mult mai importante: lumea nu trebuie să existe într-o singură variantă.
Libertatea de a alege și dreptul de a nu alege
M-am uitat din nou la punga de Haribo Mix și mi s-a părut că tocmai varietatea ei explică această asociere neașteptată. Nu toate jeleurile au aceeași formă, aceeași culoare sau același gust. Unele îmi plac mai mult, altele mai puțin. Pot să le aleg pe cele preferate, să le las pe celelalte sau să închid punga. Nimeni nu îmi cere să justific de ce prefer un anumit sortiment. Preferința mea nu trebuie să devină regulă pentru ceilalți, după cum nici preferințele lor nu mă obligă pe mine. Pare o observație aproape copilărească, dar există în ea o idee esențială pentru orice societate liberă: oamenii pot conviețui fără să fie identici și fără să fie obligați să dorească aceleași lucruri.
Filosoful Isaiah Berlin a făcut celebră distincția dintre libertatea negativă, înțeleasă ca absență a constrângerii, și libertatea pozitivă, legată de posibilitatea individului de a-și conduce propria viață. Ambele perspective devin interesante atunci când le coborâm din tratatele de filosofie în gesturile obișnuite. A putea alege între mai multe produse nu reprezintă, în sine, împlinirea libertății. Dar obișnuința de a avea alternative poate modela felul în care înțelegem autonomia. Ajungem să considerăm firesc faptul că preferințele noastre există, că putem compara, refuza, reconsidera și decide. Iar această deprindere, oricât de modestă ar părea în fața unui raft cu dulciuri, face parte din experiența cotidiană a unei societăți în care individul nu este redus la rolul de executant al unor alegeri făcute de alții.
În România comunistă, lipsa produselor nu era numai o dificultate economică. Era și o experiență repetată a limitării. Oamenii învățau să cumpere ceea ce găseau, nu neapărat ceea ce își doreau. Își adaptau mesele, sărbătorile și obiceiurile la disponibilitatea mărfurilor. Își organizau timpul în jurul cozilor și al informațiilor despre ce urma să se aducă la magazin. Penuria ajungea astfel să influențeze nu doar consumul, ci și raportarea la viitor. Când nu știi dacă mâine vei găsi un produs elementar, înveți să anticipezi lipsa, să păstrezi, să improvizezi și să nu irosești ocaziile. O societate a restricțiilor produce, inevitabil, și o anumită psihologie a restricțiilor.
De ce păstram ambalajele lucrurilor pe care le consumam?
Mi se pare fascinant că, pentru mulți români, produsele occidentale au continuat să existe în casă și după ce fuseseră consumate. Se păstrau cutii de bomboane, pungi frumoase, sticle de băuturi, ambalaje de cafea sau de ciocolată. Uneori, recipientele erau refolosite. Alteori, nu aveau nicio utilitate practică. Erau păstrate pur și simplu pentru că arătau altfel. Pentru că aveau culori, forme și inscripții care trimiteau la o lume inaccesibilă. Obiectul devenea un fel de dovadă că lumea aceea exista cu adevărat.
Psihologic, relația aceasta cu lucrurile rare spune foarte mult despre felul în care construim valoarea. Un obiect nu înseamnă numai ceea ce este. Înseamnă și ceea ce reprezintă pentru persoana care îl deține. O bomboană primită din Germania putea avea o valoare afectivă disproporționată față de prețul ei. Nu pentru că ingredientele erau extraordinare, ci pentru că drumul până la acea bomboană era extraordinar. Ea purta în sine povestea unei călătorii, existența unei rude plecate, promisiunea unei lumi diferite sau simpla bucurie de a avea ceva ce nu se găsea în magazinele românești.
Astăzi, aceeași bomboană poate fi cumpărată fără niciun efort deosebit. Nu îi mai păstrăm ambalajul. Nu o mai oferim ca pe un obiect prețios. Uneori nici nu terminăm punga. Și mă întreb dacă această schimbare nu reprezintă una dintre cele mai subtile forme ale progresului: dispariția încărcăturii extraordinare a lucrurilor obișnuite. Când o societate evoluează, anumite obiecte încetează să mai fie simboluri ale privilegiului și devin simple obiecte. Nu este o pierdere a valorii lor, ci este o schimbare a condițiilor în care trăim.
Democrația are nevoie, poate mai mult decât alte forme de organizare socială, să reziste acestei obișnuințe. Libertatea de exprimare nu produce zilnic o emoție puternică. Dreptul de a călători nu este însoțit de fiecare dată de sentimentul unei victorii istorice. Posibilitatea de a citi o publicație străină, de a critica o autoritate sau de a cumpăra o carte fără aprobarea cuiva ni se pare atât de firească, încât rareori ne oprim să reflectăm asupra ei.
Oamenii care au cunoscut absența libertății îi pot recunoaște mai ușor valoarea prin contrast. Cei care s-au născut în libertate nu au această experiență directă și nici nu ar trebui să fie obligați să o aibă. Pentru ei, drepturile sunt punctul de plecare, nu rezultatul unei cuceriri personale. Este un lucru bun. Înseamnă că istoria a făcut posibilă o normalitate mai generoasă. Dar înseamnă și că memoria trebuie să completeze ceea ce experiența individuală nu mai poate explica.
Nu cred că tinerii trebuie certați pentru că nu se emoționează în fața rafturilor pline. Ar fi absurd să le cerem să se bucure de existența unor bomboane ca și cum ar trăi în 1985. Dimpotrivă, faptul că un copil poate privi o pungă de Haribo Mix fără să vadă în ea o promisiune a Occidentului este un semn al distanței pe care societatea românească a parcurs-o. Dar cred că merită să-i povestim de ce, pentru părinții sau bunicii lui, lucrurile arătau altfel.