Țara noastră stă pe o istorie în extracția petrolui și inovație în industrie, dar acum îl cumpără din străinătate. Ce s-a întâmplat cu industria care a pus țara pe harta energetică mondială și care alimenta Europa.
De la primele rafinării și exploatări petroliere din lume, la importuri de milioane de tone de țiței. Dincolo de istoria impresionantă și școlile de profil ce au format profesioniști din întreaga lume, zăcămintele noastre sunt îmbătrânite. Declinul producției a schimbat poziția țării pe piața energetică. Astăzi, ”aurul nostru negru” nu mai poate acoperi nici măcar o treime din necesarul industriei de rafinare. Puține țări se pot lăuda cu o istorie petrolieră atât de veche precum România. În timp ce marile puteri industriale abia începeau să descopere potențialul petrolului, teritoriul românesc devenea deja un punct important pe harta energetică a lumii.
Anul 1857 este considerat unul de referință în istoria industriei petroliere. România a fost prima țară care a raportat oficial producția de țiței în statisticile internaționale, cu 275 de tone. Tot în acel an, la Ploiești funcționa prima rafinărie industrială de petrol, iar Bucureștiul devenea primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant. Era începutul unei industrii care avea să transforme economia țării și să aducă România în rândul marilor producători de petrol ai lumii.
Astăzi, imaginea este cu totul diferită. România continuă să extragă petrol, are rafinării importante și infrastructură de transport, însă depinde tot mai mult de importurile de țiței pentru a-și alimenta industria.
Anii de glorie ai petrolului românesc
Dezvoltarea industriei petroliere românești a fost strâns legată de zona Prahovei, în special de Ploiești și Câmpina. Aici au apărut exploatări, instalații de prelucrare, conducte și companii care au contribuit la dezvoltarea unei industrii cu importanță internațională. Petrolul românesc a devenit o resursă strategică, iar în perioada interbelică România se număra printre marii producători mondiali. Importanța sa a crescut și mai mult în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când resursele petroliere din zona Ploiești au devenit esențiale pentru aprovizionarea Germaniei naziste. Tocmai această importanță strategică a transformat câmpurile petroliere românești într-o țintă militară. Bombardamentele americane din timpul războiului au afectat grav infrastructura petrolieră, iar industria a trebuit să fie reconstruită. După război, regimul comunist a continuat să investească masiv în extracție și rafinare. Petrolul era considerat o resursă esențială pentru industrializarea accelerată a țării. Producția a crescut, atingând în 1976 un nivel de aproximativ 14,7 milioane de tone de țiței. Acesta a fost unul dintre cele mai importante momente din istoria exploatării petroliere românești. Însă ritmul intens de extracție, tehnologia învechită și investițiile insuficiente în modernizarea exploatărilor aveau să-și arate efectele.
Momentul în care România a început să importe mai mult petrol
Declinul nu a început după Revoluție, așa cum s-a format un puct de vedere suveranist. România devenise importator net de petrol încă din a doua jumătate a anilor '70 pr fondul dezvoltării industriale.Ulterior, declinul a fost accelerat de tehnologia învechită și de lipsa investițiilor în întreținerea și modernizarea exploatărilor. În 1989, producția coborâse la 9,2 milioane de tone, iar în 1995 ajunsese la 6,4 milioane de tone, potrivit unei analize a Fondului Monetar Internațional. În paralel, importurile creșteau. În 1989, România importa aproximativ 9,8 milioane de tone de petrol, echivalentul a aproape 48% din consumul intern. Explicația ținea atât de diminuarea naturală a resurselor exploatate, cât și de lipsa investițiilor suficiente în tehnologie și întreținerea infrastructurii. În anii '80, politica economică a regimului Ceaușescu, orientată spre rambursarea accelerată a datoriei externe, a limitat accesul industriei la tehnologie și echipamente moderne. După 1990, schimbarea sistemului economic nu a reușit să inverseze tendința. Dimpotrivă, restructurarea industriei, lipsa investițiilor și declinul zăcămintelor mature au continuat să reducă producția internă.

Aproximativ 27,5% din țițeiul procesat în rafinării provine din producția internă
Diferența dintre trecut și prezent este vizibilă în cifre, scrie Cotidianul. Potrivit datelor centralizate de Institutul Național de Statistică și Petrom, România a produs în 2025 aproximativ 2,47 milioane de tone echivalent petrol de țiței, cu 7,6% mai puțin decât în anul precedent. În același timp, importurile au ajuns la aproximativ 8,89 milioane de tone echivalent petrol, în creștere cu 7,6% față de 2024. Importurile au fost de peste trei ori și jumătate mai mari decât producția internă. O situație similară se vede și în industria de rafinare. Potrivit datelor prezentate de Ministerul Energiei în documentul de așteptări pentru compania CONPET, în 2023 România a produs aproximativ 2,8 milioane de tone de țiței, în timp ce rafinăriile au procesat 10,2 milioane de tone de țiței și aditivi. Din această cantitate, aproximativ 7,4 milioane de tone au provenit din import. Prin urmare numai aproximativ 27,5% din materia primă procesată în rafinării provenea din producția internă. Aceasta este una dintre cele mai importante schimbări ale industriei petroliere românești: țara păstrează o capacitate importantă de rafinare, dar nu mai are suficient petrol extras din propriile zăcăminte pentru a o alimenta.
De ce nu mai poate România să producă suficient petrol
Una dintre principalele explicații este maturitatea zăcămintelor. O mare parte dintre exploatările petroliere românești funcționează de zeci de ani. Pe măsură ce un zăcământ este exploatat, presiunea naturală scade, iar extragerea petrolului devine mai dificilă și mai costisitoare.
Pentru a menține producția, sunt necesare tehnologii moderne, investiții în sonde noi și metode suplimentare de recuperare a țițeiului. Ministerul Energiei indică declinul natural al zăcămintelor și reducerea producției interne printre vulnerabilitățile importante ale sectorului. În plus, explorarea și exploatarea unor noi resurse presupun investiții mari și perioade lungi până la obținerea unor rezultate comerciale. România nu a rămas fără petrol, însă exploatarea resurselor disponibile este mult mai dificilă decât în urmă cu câteva decenii.
România are rafinării, dar importă materia primă
Un paradox al industriei petroliere actuale este că România păstrează o capacitate importantă de rafinare, chiar dacă producția internă de țiței a scăzut considerabil. Potrivit Ministerului Energiei, sectorul de rafinare include patru unități operaționale: Petrobrazi, Petromidia, Vega și Petrotel, cu o capacitate totală de aproximativ 12 milioane de tone anual. Aceste instalații au un rol important în aprovizionarea pieței interne cu benzină, motorină și alte produse petroliere.
Problema este că rafinăriile au nevoie de cantități mari de țiței, iar producția națională nu mai poate asigura decât o parte din necesar. Astfel, România a ajuns să importe masiv petrol, pe care îl prelucrează ulterior în propriile rafinării. Această situație nu înseamnă că țara a pierdut complet industria petrolieră. Dimpotrivă, păstrează capacități importante de prelucrare, transport și distribuție. Însă dependența de materia primă din exterior a devenit o vulnerabilitate economică și strategică.
De unde vine petrolul importat de România
În ultimii ani, Kazahstanul a devenit una dintre principalele surse de aprovizionare cu țiței pentru România. Datele comerciale pentru 2024 arată că aproximativ 55% din importurile de țiței proveneau din Kazahstan. Alte surse importante au fost Azerbaidjanul, Guyana și Norvegia.
Această diversificare este importantă pentru securitatea aprovizionării, mai ales într-un context geopolitic în care transportul și comerțul cu resurse energetice pot fi afectate de conflicte și sancțiuni. Totuși, faptul că petrolul vine din mai multe țări nu elimină dependența de piețele internaționale. Prețul materiei prime, costurile de transport și disponibilitatea livrărilor influențează în continuare activitatea rafinăriilor și, indirect, prețurile carburanților.
Adevărul crud- România nu mai poate reveni la nivelurile de producție din anii '70
România nu mai poate reveni la nivelurile de producție din anii '70 doar prin modernizarea câtorva exploatări. Resursele sunt diferite, multe zăcăminte sunt mature, iar condițiile economice și tehnologice s-au schimbat radical. Cu toate acestea, industria petrolieră are încă un rol important în economia națională.
Investițiile în exploatarea zăcămintelor existente, tehnologii de recuperare îmbunătățită, explorarea unor noi resurse și modernizarea infrastructurii pot contribui la încetinirea declinului producției. În același timp, păstrarea capacităților de rafinare și dezvoltarea infrastructurii de transport și depozitare sunt esențiale pentru securitatea energetică.

În 1857 a început istoria petrolului românesc
Istoria petrolului românesc începe în secolul al XIX-lea, când România devine pionier al industriei petroliere mondiale. Prima producție oficială de țiței înregistrată în 1857, urmată de dezvoltarea marilor exploatări din zona Prahovei, iar vârful de producție s-a înregistrat în 1976, de aproximativ 14,7 milioane de tone. Declinul a fost continuu, țara devenind dintr-un mare producător (avea 104 companii petroliere pe teritoriul ei) într-un importator tot mai dependent de piețele externe.
„Înainte de război, România era a patra printre țările producătoare de petrol din lume, venind după Statele Unite, Rusia și Mexic. (…) Se cunoaște numai în mod aproximativ suprafața teritoriilor conținând depozite de petrol. Din cele din urmă investigațiuni sunt aproape 20.000 ha de terenuri petrolifere în România, din care numai 2.500 ha. sunt exploatate. Capitalul total investit în industria petrolului din România se urca în 1915 la 519.520.000, din care numai 7 la sută era românesc. Cei 93 la sută capital străin era reprezentat după cum urmează: 110 milioane capital german, 96 milioane englez, 80 milioane olandez, 25 milioane american (Statele Unite), 12 milioane belgian, 10 milioane francez, și restul de 15 milioane erau capitaluri austriac, italian și elvețian (..) În 1913 România exportase 1.036.000 tone de petrol, în valoare de una sută milioane de lei, adică mai mult decât o jumătate din producțiunea totală a acelui an. În 1919, numai 37.000 tone de petrol au fost exportate, dintr-o producțiune totală de 920.000 tone”, scria revista Ilustrația din 1921.