„Dacă treaba a fost făcută corect atunci când a fost cumpărată o acțiune, momentul de a o vinde este aproape niciodată."
— Philip Fisher, Common Stocks and Uncommon Profits (1958)
Omul care a învățat Silicon Valley să cumpere și să țină
Philip Fisher a scris aceste rânduri în 1958, într-o carte pe care Warren Buffett a citit-o atât de atent încât a spus mai târziu că el însuși este 85% Graham și 15% Fisher. Fisher nu era un speculant. Era genul de investitor care petrecea luni întregi studiind o companie înainte să cumpere și care, odată intrat, refuza să se agite la fiecare mișcare a prețului. A deținut acțiuni Motorola din 1955 până la moartea sa, în 2004. Aproape cincizeci de ani în aceeași poziție. Fraza de mai sus vine exact din acea mentalitate: dacă munca de selecție a fost serioasă, graba de a ieși devine suspectă.
De ce mâna care apasă „vinde" greșește cel mai des
Problema pe care o atacă Fisher nu e când cumperi, ci neliniștea care te apucă după aceea. Ai o companie solidă, cu afacere care crește, cu management serios. Apoi vine o corecție de 15%, un titlu alarmist, o declarație a BNR despre dobânzi, și degetul începe să te mănânce. Vinzi ca să „te protejezi". Asta e capcana. Fisher spune limpede că dacă selecția inițială a fost corectă, aproape nu există motiv valid de vânzare care să țină de preț sau de panică.
La BVB vezi fenomenul frecvent. Cineva cumpără o companie bună, să zicem un producător cu dividende constante, iar la prima lună roșie iese speriat. Peste doi ani acțiunea e cu 40% mai sus, plus dividendele încasate de cel care a avut nervi. Nuanța pe care Fisher o acceptă totuși este clară: vinzi dacă afacerea s-a deteriorat fundamental, dacă ai greșit analiza inițială, sau dacă găsești ceva net superior. Nu vinzi niciodată doar fiindcă prețul a scăzut sau fiindcă ți-e frică. Diferența dintre cele două situații e toată diferența.
