Mănăstirea Râșca, perla monahală a Moldovei, a renăscut! Ctitoria lui Petru Rareș, salvată de la prăbușire și readusă la strălucirea voievodală! Starețul protos Gabriel Găman: ”Este o responsabilitate față de istorie!”
Mănăstirea Râșca și-a recăpătat frumusețea și demnitatea istorică și este din nou deschisă. Un amplu proiect de restaurare, finanțat din fonduri europene și desfășurat în cadrul comunității monahale, cu implicarea directă a starețului, protosinghelul Gabriel Găman, a salvat monumentul arhitectonic de la o degradare care amenința însăși existența unei părți importante a bisericii istorice.
După secole de jafuri, incendii și degradări, una dintre cele mai vechi și mai încărcate de istorie vetre monahale ale Moldovei și-a redeschis porțile pentru pelerini și credincioși, reintrând totodată în circuitul patrimoniului turistic și cultural al Bucovinei. Istorica Mănăstire Râșca, ale cărei rădăcini se leagă cu însăși formarea statului medieval Moldova, nu a salvat ceea ce a mai rămas din înfățișarea sa istorică, ci și o parte esențială din identitatea românească.
Există locuri în care istoria nu se citește doar în documente și cronici, ci se vede în fiecare piatră sculptată, în fiecare urmă de frescă, în zidurile care au încercat să oprească agresiunile din vremuri tulburi și în tăcerea unui lăcaș de cult care, asemenea surorii sale, Voronețul, a refuzat să dispară. Mănăstirea fortificată Râșca este un asemenea loc. După o intervenție de restaurare de mare complexitate, ctitoria voievodului Petru Rareș strălucește din nou în rândul monumentelor naționale. Biserica „Sfântul Nicolae”, monument istoric de categoria A, a fost consolidată, iar pictura sa murală, atât cea interioară, cât și cea exterioară, a trecut printr-un amplu proces de restaurare. Recent, lucrările au fost recepționate oficial, încheindu-se una dintre cele mai importante intervenții asupra patrimoniului monahal din nordul Moldovei. Este un moment care depășește semnificația unei investiții în patrimoniu. Râșca, singura biserică de pe teritoriul Moldovei istorice pictată în vechiul stil bizantin,intră în atenția publică și turistică națională drept ceea ce a fost dintotdeauna- un reper al spiritualității, artei și istoriei noastre.
O istorie care începe odată cu întemeierea Moldovei
Povestea Mănăstirii Râșca este mai veche decât zidurile solide ale bisericii pe care o admirăm astăzi, primenită, dar păstrând elemente ale identității sale originale. Rădăcinile sale sunt legate de Mănăstirea Bogdănești, așezământ întemeiat în jurul anului 1363 de voievodul Bogdan I, alături de doamna Maria, în perioada în care se forma tânărul stat medieval Moldova.
Din păcate, vechiul lăcaș a fost distrus în urma repetatelor incursiuni tătare, turcești și ungare, iar regiunea a cunoscut ulterior și alte momente de devastare. În secolul al XVI-lea, după revenirea pe tronul Moldovei, Petru Rareș a hotărât refacerea vieții monahale într-un loc mai ferit, pe valea Râșcăi, la îndemnul mitropolitului Grigorie Roșca. Astfel s-a născut actuala ctitorie, ridicată începând din 1542, cu sprijinul episcopului Macarie al Romanului, unul dintre cronicarii importanți ai epocii moldovenești. Biserica a fost pusă sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae, iar sfințirea ei, la 9 mai 1542, a marcat un nou capitol în istoria acestui așezământ al cărui pictură murală salvată, realizată în tradiția bizantină de artistului grec Stamatello Kontras din Zante, conferă monumentului o identitate artistică aparte. Frescele exterioare, scenele iconografice și compozițiile păstrate pe fațada sudică fac din Râșca un reper deosebit între monumentele medievale ale Moldovei.
Un destin încercat de istorie
În secolul al XVII-lea, ansamblul a fost extins. Zidurile și turnurile de apărare au dat mănăstirii aspectul unei mici fortificații, într-o epocă în care viața monahală trebuia să se apere de primejdiile exterioare, iar Moldova se afla la răscrucea imperiilor. Mai târziu, așezământul a avut și o funcție de detenție. În 1844, aici a fost închis pentru șase luni Mihail Kogălniceanu, unul dintre oamenii de seamă ai istoriei României moderne. Încăperea din turnul clopotniță în care a fost ținut păstrează amintirea acestui episod neobișnuit din istoria locului. Incendiul din 1921 a adus alte pagube importante, afectând arhondaricul, acoperișul bisericii și o parte dintre chilii. Reparațiile începute în 1923 au fost încheiate în 1931. Fiecare epocă a lăsat ceva în urmă. Uneori, o rană, alteori, o intervenție salvatoare. De aceea, restaurarea recentă nu putea fi tratată ca o simplă renovare. Era nevoie de o intervenție atentă, care să distingă și să păstreze straturile de istorie, fără să sacrifice autenticitatea monumentului.
Un șantier împotriva timpului- pronaosul era în pragul colapsului
În spatele imaginii de astăzi, a bisericii care și-a recăpătat frumusețea, s-a aflat o realitate tehnică extrem de dificilă. Potrivit arhitectului Mircea Căpățână, actualul pronaos se afla într-o stare de colaps și era încadrat în clasa I de risc seismic. Pericolul nu era unul teoretic. O întârziere a intervenției ar fi putut conduce la pierderea unei părți importante din biserică. „Dacă intervenția mai întârzia puțin, jumătate din biserică nu mai exista, cel puțin nu în această formă”, a explicat arhitectul, descriind dificultatea consolidării structurale. Lucrările au presupus intervenții de arhitectură și structură, consolidări complexe, refacerea unor componente constructive, lucrări la acoperiș și restaurarea picturii murale (numai altarul original este format din 552 de picturi autentice – n.r.). Au fost instalate sisteme de monitorizare seismică, precum și instalații moderne de detectare și alarmare la incendiu. Au fost realizate, de asemenea, lucrări la instalațiile termice și electrice și amenajări exterioare.
Comorile ascunse ale frescelor: istoria a ieșit din nou la lumină
Una dintre cele mai importante componente ale restaurării a fost recuperarea picturii murale, atât de prețioasă pentru identitatea artistică a Mănăstirii Râșca. Sub straturi succesive de repictare și intervenții din epoci diferite, specialiștii au descoperit fragmente medievale, reprezentări rare și texte în limbile greacă și slavonă. Aceste descoperiri au demonstrat că monumentul păstrează încă informații artistice și documentare insuficient cunoscute. Restaurarea picturii a fost prezentată de prof. univ. dr. Carmen Cecilia Solomonea, specialist restaurator atestat de Ministerul Culturii, care a subliniat atât unicitatea ansamblului, cât și complexitatea deciziilor de conservare. Este o abordare esențială în restaurarea patrimoniului: monumentul nu trebuie să devină o imagine idealizată a trecutului, ci să rămână o mărturie autentică a istoriei sale (VIDEO)
Starețul Gabriel Găman – starețul care a purtat răspunderea unui șantier de patrimoniu
Într-un asemenea proiect, arhitecții, restauratorii și constructorii sunt indispensabili. Dar un șantier desfășurat într-o mănăstire presupune și o altă formă de responsabilitate- aceea a omului care trăiește zilnic în ansamblul monahal, îi cunoaște istoria, îi înțelege rostul și răspunde de continuitatea vieții monahale. La Mănăstirea Râșca, această responsabilitate a fost purtată de starețul protosinghel Gabriel Găman, cu care am stat de vorbă. Rolul său s-a dus dincolo de atribuțiile obișnuite ale unui conducător de obște. Restaurarea unui monument de asemenea complexitate înseamnă un efort de organizare, comunicare și coordonare, desfășurat între exigențele patrimoniului, termenele finanțării, cerințele specialiștilor și nevoile unei comunități monahale. Părintele stareț a fost parte a acestui efort pe tot parcursul șantierului, iar la recepția lucrărilor a prezidat comisia de recepție. Mărturia sa despre tensiunea trăită zi de zi, despre emoțiile și oboseala acumulate, oferă dimensiunea umană a unei lucrări care nu s-a desfășurat doar pe hârtie, ci practic, cu termene de execuție. Nu este puțin lucru ca un monah să poarte răspunderea unei asemenea lucrări fără să piardă din vedere rostul fundamental al locului, rugăciunea și viața spirituală. În cuvintele sale de la recepție, părintele Gabriel Găman a descris momentul finalizării drept o jertfă împlinită: „S-au acumulat oboseală, istovire, uneori extenuare și emoții, însă acum vedem jertfa împlinită. Biserica Mănăstirii Râșca a îmbrăcat haină nouă, haină de mireasă, revenind la haina voievodală.” Starețul a vorbit și despre responsabilitatea generației sale față de cele care vor veni: „Noi suntem cei trecători și, dacă a rânduit Dumnezeu să fim aici, se cuvine să lăsăm ceva și pentru cei care vor veni după noi.”
O investiție europeană, o responsabilitate românească
Proiectul a fost finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență, pe aripa dedicată promovării a 12 rute turistice și culturale. Intervenția de la Râșca s-a înscris în ruta mănăstirilor din Moldova, alături de alte obiective de patrimoniu care beneficiază de programe de restaurare și conservare. Lucrările asupra bisericii „Sfântul Nicolae” s-au desfășurat pe parcursul a 18 luni, potrivit datelor prezentate la recepție, în cadrul unui efort mai amplu, administrativ, tehnic și instituțional, întins pe aproape trei ani.
Râșca, din nou pe harta marilor monumente monahale din istoria Moldovei
Restaurarea Mănăstirii Râșca nu trebuie privită exclusiv ca o recuperare turistică. Mănăstirea este, înainte de toate, un loc al rugăciunii și al continuității vieții monahale, un reper pentru pelerini, cercetători și iubitorii de istorie și artă. Valoarea sa culturală nu poate fi separată de această identitate. Grație implicării părintelui Gabriel Găman și efortului tuturor celor care au contribuit la salvarea monumentului, perla monahală a Moldovei nu și-a recăpătat doar strălucirea. Și-a recâștigat viitorul. „Pentru noi, restaurarea mânăstirii nu a fost doar un proiect, ci o misiune și o responsabilitate față de istorie, față de înaintași și față de generațiile care vor veni. Au fost ani de muncă, încercări, emoții și multă implicare. Am avut bucuria să lucrăm alături de specialiști și oameni dedicați, iar astăzi vedem rodul acestui efort. Nu am făcut decât să împlinim o datorie: aceea de a păstra vie o moștenire pe care am primit-o și pe care trebuie să o lăsăm mai departe. Mănăstirea Râșca nu ne aparține nouă, ci istoriei și celor care vor veni după noi.” (Starețul protosinghel Gabriel Găman).